Aristocrația modernă trebuie să rămână o lume deschisă, permeabilă la idei noi, la viziuni noi, și adaptată lumii contemporane, îmi spune Michel de Laufenburg, un obișnuit al mediilor diplomatice, culturale și de afaceri de la București, cetățean francez care trăiește de 15 ani la București. A fost vreme de patru ani ginerele Regelui Mihai, perioadă care a strârnit o serie de controverse în Familia Regală, dar episodul își va dovedi, probabil, prin timp, sensurile și înțelesurile profunde. Vorbește despre această etapă cu eleganță și discreție, într-o translație de la particular la general care să justifice discuția și să o ridice peste înțelesurile unei simple povești de viață.
“Dacă lumea aristocratică se izolează, este condamnată la moarte. Lumea se schimbă și, dincolo de dinamismul lumii contemporane, există și anumite constrângeri de ordin strict pragmatic, de vreme ce în anumite țări nu mai există posibilitatea de a căpăta ranguri nobiliare”, spune el. Sigur, Regina Angliei poate oferi titluri pentru merite culturale sau pentru servicii aduse țării, însă Marea Britanie este o monarhie vie. Nu se mai pot acorda astfel de titluri în România, care este în acest moment o Republică și, chiar dacă politețea și tradiția ne obligă să ne adresăm folosind titulaturile rangurilor nobiliare, trebuie să admitem, totuși, că acestea nu sunt recunoscute nicăieri în mod oficial de acest stat. Este și cazul Franței, unde nu mai există niciun Rege sau Imparat care să ofere titlul de duce sau conte, precum este și cazul Austriei, unde titlurile nobiliare au fost cândva chiar interzise.
Cu greu îmi mai puteam aminti că la 14 iulie 1789 s-a sfârșit în Franța Monarhia absolută, iar eternul regat s- a transformat, cu trei ani mai târziu, într-o republică. Este și cazul Austriei, care strălucește încă în amintirea faimoasei Sisi sau a împăratului Franz Josef, așa că ne mirăm pentru o secundă auzind că este vorba de o țară în care titlurile nobiliare au fost chiar interzise. “în contemporaneitate, în aceste țări, aceste realități nu există din punct de vedere oficial. De vreme ce pătura aristocrației nu se primenește noi membri, care să fie numiți sau să-și câștige titlurile prin fapte excepționale, atunci este salutar ca uniunile să fie libealizate într-un oarecare grad, astfel încât familiile nobile să primească nu numai sânge nou, dar și idei noi, viziuni noi și o nouă energie. Lumea asta trebuie să rămână deschisă”, spune Michel de Laufenburg.
Rep: Poate că ar trebui să începem prin a spune, atât cât permite discreția și protocolul, că ați fost ginerele Regelui Mihai pentru o perioadă de patru ani, o căsnicie finalizată cu un divorț în 2002. Ați fost soțul Sofiei, cea de-a patra fiică a Regelui, prințesă de Hohenzollern, care a pierdut, provizoriu, titlul de principesă a Romaniei o dată cu această căsătorie. Cât de mult contează apartenența la o familie cu rang înalt pentru uniunile aristocrate moderne?
Michel de Laufenburg: Da, am fost căsătorit cu Sophie, cu care am o fetiță, Elisabeta-Maria. Sigur, Elisabeta nu mai este tocmai o fetiță acum, în luna august va împlini 17 ani și merge la scoala undeva în vestul Franței. Nu am păstrat relația cu Familia Regală după divorț, dar, până la urmă, nu poți fi prieten cu toată lumea… Originile familiei mele sunt autriece, este vorba de o ramură a familiei Habsburg, ceea ce spune aproape totul sau, în orice caz, destul de multe. De altfel, am trăit o vreme în Austria și am și studiat o vreme acolo.
Cât despre cea de-a doua parte a întrebării tale, uniunile în familiile aristocrate care să păstreze cu strictețe vechile canoane și sângele nobil sunt în totalitate de domeniul trecutului, ceea ce, în opinia mea, este un lucru bun, iar tendința este evidentă la nivelul tuturor monarhiilor europene.
Spun că este un lucru bun, pentru că o aristocrație poate supraviețui doar atâta vreme cât rămâne o lume deschisă. Dacă se izolează, este condamnată la moarte. Lumea se schimbă și, dincolo de dinamismul lumii contemporane, există și anumite constrângeri de ordin strict pragmatic, tehnci dacă vrei, de vreme ce în anumite țări nu mai există posibilitatea de a căpăta ranguri nobiliare. Sigur, Regina Angliei poate oferi titluri pentru merite culturale sau pentru servicii aduse țării, însă Marea Britanie este o monarhie vie. Nu se mai pot acorda astfel de titluri în România, care este în acest moment o Republică și, chiar dacă politețea și tradiția ne obligă să ne adresăm folosind titulaturile rangurilor nobiliare, trebuie să admitem, totuși, că acestea nu sunt recunoscute nicăieri în mod oficial de acest stat.
Este și cazul Franței, unde nu mai există niciun Rege sau Imparat care să ofere titlul de duce sau conte, precum este și cazul Austriei, unde titlurile nobiliare au fost cândva chiar interzise. Sigur, ele sunt folosite și în ziua de astăzi, atât pe invitații, cât și pe corespondența oficială, însă este vorba doar despre tradiție și de restabilirea unui adevăr istoric, desigur, incontestabil. Dar în contemporaneitate, în aceste țări, aceste realități nu există din punct de vedere oficial. De vreme ce pătura aristocrației nu se primenește noi membri, care să fie numiți sau să-și câștige titlurile prin fapte excepționale, atunci este salutar ca uniunile să fie libealizate într-un oarecare grad, astfel încât familiile nobile să primească nu numai sânge nou, dar și idei noi, viziuni noi și o nouă energie. Lumea asta trebuie să rămână deschisă. Însă în acest moment chiar poți intra într-o familie nobilă prin căsătorie și sunt exemple peste tot în Europa în acest sens. Probabil că această serie a început încă de prin anii ‘70, cu actualul rege al Suediei, Carl al XVI-lea Gustaf, descendent al mareșalului francez Jean-Baptiste Bernadotte, fondatorul unei dinastii regale începând din 1818.
Gustaf s-a căsătorit cu o tânără angajată a ambasadei argentinei la Munchen, Silvia Sommerlath, pe care a cunoscut-o în timpul Jocurilor Olimpice de la Munchen, în 1972. De atunci, însă, exemplele au devenit nenumărate. Regele Felipe al VI-lea al Spaniei s-a căsătorit cu jurnalista Letizia Ortiz Rocasolano, care nu provenea dintr-o familie aristocratică deloc, cred că bunicul ei era chiar șofer de taxi. Ceea ce pentru mine nu are nicio semnificație particulară, dar logodna lor, anunțată în 2003, a produs doar ceva uimire și nicidecum un scandal public de proporții, așa cum probabil v-ați fi așteptat. În Norvegia se întâmplă exact același lucru, prințesa moștenitoare Mette-Marit provine chiar dintr-un mediu nu tocmai nobil și, în momentul în care a intrat în familia regală, avea deja un copil provenit dintr-o căsătorie anterioară, al cărui tată a fost condamnat pentru posesie de droguri. În cazul lor lucrurile au părut încă și mai line, pentru că Familia Regală le-a oferit întregul sprijin, iar actuala prințesă nu a făcut nimic altceva decât să-și ceară scuze public, rugând națiunea să nu lase trecutul ei discutabil să-i influențeze viitorul. La fel s-a întâmplat și în Olanda, unde regele Willem Alexander a devenit popular îndrăgostindu-se de o femeie din America de Sud, Maxima Zorreguieta, cu care avea să se căsătorească, împotriva comentariilor reprezenanților Familiei Regale. În Danemarca, prințul mostenitor Frederic s-a căsătorit cu australianca Mary Elizabeth, ca să continuăm exemplele.
Și nici Kate Middleton nu provine dintr-o familie nobilă, ceea ce nu o împiedică să fie fericită alături de prințul William. Mai adaug doar exemplul Suediei, unde principesa moștenitoare, Victoria, s-a căsătorit cu Daniel Westling, antrenorul ei de fitness. Cred că povestea a fost demonstrată pe deplin și pentru mine este un lucru superb. E nevoie de viziuni noi asupra lumii și e nevoie de tinerețe într-o lume puțin învechită. Probabil, în curând aceste uniuni vor deveni o simplă obișnuință, nu vor mai mira pe nimeni.
Rep: Sunteți un cunoscut al mediilor de afaceri, diplomatice și culturale din București, deși probabil că puțini sunt cei care vă știu cu adevărat povestea, cu excepția amănuntelor biografice de notorietate publică. De ce ați hotărât să părăsiți marele Paris pentru micuțul lui văr din Est și cum a fost această aventură până acum?
Michel de Laufenburg: M-am stabilit aici în urmă cu 15 ani, era prin 2000-2001, dar evoc acum de momentul în care am decis că vreau să-mi trăiesc viața la București. Altminteri, mai vizitasem țara. Am venit pentru prima dată în România, la invitația unui amic român care locuia la Paris, cândva imediat după incidentele din ‘89, în ‘92, o călătorie pe care am făcut-o nu numai pentru că aveam ceva legături sufletești cu această țară, dar și dintr-o simplă curiozitate, la vremea aceea obișnuită în Vest, și anume să vedem lumea de după Cortina de Fier.
Lumea pe care o căutam, însă, era gri și tristă, am stat atunci doar vreo două-trei zile, și am plecat foarte deprimat și, îți mărturisesc, destul de sceptic cu privire la o eventuală reîntoarcere.
Totul, totul era gri și cuminte, o tristețe profundă într-un București care încerca pe atunci primele speranțe. L-am cunoscut apoi pe Emil Constantinescu la Paris, l-am întâlnit la un dineu găzduit de Ambasada României, am împărtășit ceva opinii și i-am acceptat sugestia de a reveni la București, de data asta cu intenția de a schimba ceva pe cât posibil, atât cât îmi stătea în posibilități. Pe vremea aceea eram avocat, dar eram, de asemenea, implicat în programe sociale, așa că următoarea vizită în România a avut legătură cu un program de ajutor, era vorba de implementarea unui sistem de școli prefabricate, niște modele de clădiri școlare mai ușor de asamblat, absolut necesare pe vremea aceea, când numărul instituțiilor de învățământ era foarte mic.
Nici acum nu este rezolvată în totalitate această problemă, dar situația este semnificativ ameliorată și tocmai de aceea probabil cu greu vă puteți imagina situația de atunci. Situația era disperată. Acest proiect a eșuat la scurtă vreme de la inițierea lui, pentru că m-am lovit de niște metehne pe care lumea le mai acuză până și astăzi, nu am dorit să fac nicio formă de compromis pentru a putea continua și am oprit acest proiect. Însă am rămas legat de țară, mai ales că acum cunoșteam ceva mai mulți oameni aici, așa că am revenit periodic, când și când. Am întâlnit, de-a lungul vremii, nenumărate oficialități ale României, inclusiv seria președinților și a premierilor. Trebuie să precizez că nu imi exprin opinii politice in public și cu atât mai puțin din eșicherul partidelor, dar, cu toate acestea, departe și fără nicio legătură cu acest tip de opțiune, trebuie să spun că am relații cordiale cu Ion Iliescu, și chiar avem ocazia să colaborăm în cadrul unei fundații. Cu diverse ocazii i-am întâlnit pe toți premierii români, probabil. De asemenea, l-am cunoscut pe Dan Puric, iar mai apoi mi-am făcut contacte în lumea artistică, m-am integrat destul de bine în România. Probabil că am decis cu adevărat să mă mut abia după divorț.
Lucram ca avocat la Paris și, dorind să îmi asigur un mediu stabil la București m-am asociat unui cabinet de avocatură, proiect pe care l-am părăsit, de asemenea, destul de rapid, în favoarea unui mare cabinet internațional specializat în servicii juridice și de audit, Mazars, care are de 20 de ani o sucursală deschisă în România. Am preluat un portofoliu de Relații Publice, ceea ce am continuat, mai târziu, la fiecare dintre firmele mari cu care am colaborat, printre care și compania de imobiliare Black Pearl, o companie care și-a închis, din păcate, activitățile în România în timpul crizei imobiliare. Între timp, m-am ocupat, ca președinte onorific, de două fundații, cea în care ne aflăm acum, So.Si.Se.Sa., care se ocupă de copii în general, copii abandonați sau cu situații familiale dificile în mod special. De exemplu, ne ocupam printre altele de un centru la Valea Plopului, unde am ajutat cum am putut sa se realizeze lucruri extraordinare cu acești copii mai puțin favorizați de soartă. Cea de-a doua fundație se numește GIEDD – Grupul de Inițiativă Ecologică și de Dezvoltare Durabilă, al cărei președinte onorific este presedintele Ion Iliescu.
Repet, asta nu înseamnă că împrumutăm viziuni politice. Această fundație se ocupă în principal de probleme de mediu și ecologie, și de-a lungul ultimilor ani, a făcut educație, prin conferințe și workshop-uri dedicate, în proiectele de dezvoltare durabilă, o temă foarte la modă astăzi, dar care era un domeniu total necunoscut cu câțiva ani în urmă. Acum începe o nouă etapă pentru această fundație, pentru că a fost recunoscută în zona de utilitate publică, așa că vom face în curând un pas mai departe. Oricum, am lucrat cu bucurie și cu Emil Constantinescu, și cu Ion Iliescu, dacă vreți să vă sugerez o balanță politică. Nu am ascuns niciodată faptul că sunt monarhist.
Rep: Credeți că monarhia mai este o opțiune pentru România, și nu mă refer la efectul anilor de propagandă comunistă care au demonizat elitele aristocratice, ci la alegeri reale, în condițiile în care Regele Mihai este în vârstă, iar între timp anumite decizii interne ale Familiei Regale au răsturnat linia ereditară, formând, așa cum remarca cineva, o nouă Casă Regală. Fără să depășesc aria dvs de preocupări și nici posibilitățile de analiză publică permise de protocol, în ce fel credeți că monarhia ar putea fi o soluție concretă acum pentru România?
Michel de Laufenburg: Consider că pentru România monarhia ar fi o soluție optimă, opinie pe care mi-o cunoaște și Emil Constantinescu, și Ion Iliescu, și Traian Băsescu și cam toată lumea. Sigur, Regele Mihai, care are o imagine excelentă aici, este puțin în vârstă și, în plus, a declarat deja că s-a retras de pe scena publică, prin urmare nu de el se mai pot lega speranțele monarhiștilor din România. Dar eu vorbesc, dincolo de numele unui om sau al unei familii, de însuși conceptul de monarhie, sistem politic care cred că ar fi o soluție optimă pentru România.
În primul rând pentru că este extraordinar de reconfortant ca la vârful statului să fie un arbitru suprem, care să nu depindă de niciun partid și, în consecință, să fie în afara oricărui posibil scandal, în afara oricărei bănuieli de corupție sau de exercitare de influență. Poporul încuviințează această alegere printr-un referendum, ceea ce pune capăt oricărei posibile derapări ulterioare, nu mai există aranjamente obscure electorale, intrigi personale care țin de bani și de influență, nu mai există șantaje și aranjamente ascunse.
Un monarh este un democrat suprem, de vreme ce el controlează buna funcționare a statului fără să fie interesat de intrigile specifice ale fiecărui partid și fără să fie influențat de acestea. El este deasupra tuturor partidelor, interesul lui suprem este să păstreze o imagine bună în istorie și să fie o figură paternă pentru un popor. Și, dacă e să ne referim la acest din urmă caz, poporul român a demonstrat, de-a lungul istoriei, că are nevoie de o asemenea figură, de un personaj la vârf în care se pot recunoaște, de o figură patriarhală emblematică. Să ne gândim la profilul Regelui Carol, la Regele Ferdinand, chiar și la Regele Mihai și, debalansând seria către o zonă tenebroasă, chiar la însuși Nicolae Ceaușescu. Sigur, Ceaușescu are altă istorie… dacă îți amintești, cele mai frumoase și mai puternice democrații europene sunt monarhii.
Începând cu Marea Britanie, care pare scoasă din orice fel de discuție, dar continunând cu Spania, care după Franco a optat pentru un monarh care a garantat buna funcționare a democrației. Exemple minunate sunt și statele scandinave, Norvegia, Suedia și Danemarca, ba chiar și Olanda, o campioană europeană a democrației. Cu privire la tensiunile interne din familia regală nu pot și nici nu vreau să fac vreun comentariu. Consider că este regretabil ce s-a întâmplat cu Nicolae, care este un baiat dinamic, modern si inteligent și foarte iubit în România și poate tocmai de aceea nici nu și-a putut continua drumul.
Rep: Înțeleg că nu ați luat în considerare să părăsiți România, pe care, chiar dacă nu ați făcut vreodată cerere pentru obținerea cetățeniei, o considerați o veritabilă țară de adopție. Care sunt proiectele pe mai departe?
Michel de Laufenburg: Sunt director de comunicare al companiei internaționale WPG Management, un cabinet de arhitectură cu sucursale în întreaga lume, specializat în managementul construcțiilor rezidențiale sau comerciale, dar care are și un foarte puternic departament de design. Au deschis un cabinet mare și la București, cu 20 de arhitecți români care au planuri extraordinare. Ar mai fi câteva proiecte absolut confidențiale în acest moment, în măsura în care ne aflăm în negocieri cu partenerii implicați.
Am si proiecte sociale, care implică soarta copiilor aflați în centre de plasament și, în mod special, viitorul acestora după ce împlinesc 18 ani și sunt lăsați să-și contine viața, cel mai adesea fără niciun sprijin.
Cu fundația mea, dorim să implicăm și alți oameni, să cerem sprijinul câtorva persoane publice, care să-și poată folosi capitalul de popularitate într-un scop nobil. De asemenea, fiind primul convins că România va fi în următorii ani o țară absolut fantastică, intenționez să pledez această cauză și în străinătate, în încercarea de a găsi și acolo sprijin. Știi, principalul dușman al românului pare a fi doar românul însuși. Străinii sunt în general cel care vorbesc foarte frumos de România, probabil pentru că ei văd mai realist situația actuală. Lumea s-a schimbat din 92 și până acum, este o altă planetă, Bucureștiul are anvergură și strălucire Occidentală.
Oricum, eu unul consider că m-am românizat, toți prieteni mei mă strigă Mihai, ceea ce ma face mandru si mai mult, tin foarte mult la asta. Mă simt foarte bine aici și nu iau în calcul eventualitatea plecării. Căile Domnului rămân nebănuite, dar cel puțin conștient, mă străduiesc să mă stabilizez. Mi-am făcut casă, am prieteni, și mă consider un bun ambasador al acestei țări în orice mediu m-aș duce.
